M-am gândit ca ar fi plăcut pentru mine sa îmi înșir gândurile
pe o foaie de hârtie. S-a dovedit mai simplu sa le scriu pe calculator… ce mi-i
si tehnologia din ziua de azi… când eram copil nu mă gândeam la așa ceva.
Singurul calculator la care aveam acces era calculatorul mamei de la serviciu pe
care mă lasă mama sa joc Mario sau Aladin in scurtele si rarele vizite la
birou.
Da. In seara asta îmi este dor nebun de copilărie. De jocurile
cu sora mea de-a bucătăria din spatele casei bunicilor când mai aveam puțin si dădeam
foc la casa având intenția de a aprinde focul într-un mini-cuptor construit din
cărămizi. Noroc ca nu am găsit chibrituri fără sa ne vadă mamaia. Îmi este dor de gospodăria in toata regula
din ocolul oilor. Cu paturi făcute pe doua roti cu saltea din scânduri, cu tacâmuri
si oale uitate de vreme de care mamaia nu se mai folosea din cauza ca erau
ruginite sau sparte, cu animalele din gospodărie (porcii din ocolul învecinat
si pasările aflate in treacăt prin zona noastră de acțiune) hrănite cu „murăturile”
încropite de noi sau cu fel de fel de amestecuri ciudate, si copilașul nostru (un
mieluț ținut acasă peste vara) pe care îl hrăneam cu bomboanele primite de la
mamaia. Doar bomboanele moi erau pentru mieluț. Dropsurile erau pentru noi ca
el își strica dinții.
Îmi este dor de căsuța din copac in care mă jucam cu sora
mea, a cărei „bucătărie” era deasupra mesei de la bucătăria de vara la care
mamaia trebăluia neîncetat dar își găsea timp sa ne aprovizioneze „bucătăria”
cu cate o bomboana sau un dulce făcut de ea pentru nepoate. Îmi amintesc ca am
fost foarte supărata când s-a uscat mărul si a trebuit tăiat. Tot in el obișnuia
sa fie si leagănul făcut de tataia tot pentru nepoate. Sa aibă fetele in ce se
da huța.
Îmi este dor de lecțiile de săniuș primite de la tataia
in care mă învăța cum sa țin direcția saniei sa nu ajung in șanț sau sa evit
accidentele. Si bineînțeles ca lecțiile erau însoțite de demonstrații. Ce plăcere…
Eram cea mai mandra când tataia se dădea cu sania cu mine. Eram un copil, dar
asta îmi amintesc. Si după ce am prins tainele „condusului” se uita bucuros in
urma noastră cum zburam pana in vale pe sanie. Tot el, pe timp de vara, ne-a făcut
căruț din doua mosoare si câteva scânduri cu care ne plimbam prin curte sau ne dădeam
drumul la vale in drum. Ce distracție… Si nu uit si plimbările
călare in care tataia mergea sau chiar alerga ținând calul de lanț, numai sa
putem noi învăța sa călărim. Of… măcar o data daca as mai putea merge calare cu
tataia alături…
Îmi este dor de verile aride de mai târziu când mergeam
cu tataia la adunat fanul si eram eu foarte mandra ca puteam aduna in același
ritm cu el si cu ceilalți muncitori. Si eram si mai mandra când mă lăsa sa îl
ajut la încărcat căruța cu fan sau porumb sau mai știu eu ce. Si când mă lăsa
singura sa merg cu căruța după apa, eu eram foarte încrezătoare ca mă descurc.
Si mă descurcam, dar numai mamaia si mama știu ce era in inima lor cat eu eram
plecata așteptând cu nerăbdare sa ajung teafăra acasă. Tataia avea încredere in
mine. Îmi dădea impresia ca pot face orice. Si unde nu mă descurcam din prima, îmi
explica si mă învăța. A fost un om foarte înțelept. Le știa pe toate. Nu numai
prin ochii mei de copil, dar si prin ochii tuturor celor din sat si nu numai.
Toata lumea îl asculta si ii urma sfaturile. Si atât el cat si mamaia ajutau pe
toata lumea.
Îmi este dor de zilele in care trebuia sa frământ pentru pâinea,
cozonacii sau colacii ce urmau sa fie copți in cuptorul cu lemne (primele lecții
de bucătărie primite). Îmi este dor de ajunul Crăciunului petrecut la bunici când
venea tot satul cu mic cu mare sa colinde. Si de ajunul Anului Nou când așteptam
cu nerăbdare si curiozitate capra sau ursul printre urători.
Îmi este dor de casa bunicilor… îmi este dor de bunici si
vorba lor buna… si vai de cate îmi mai este dor…
